Procesul de distressing: cum devine deteriorarea un limbaj de design

Cele mai multe piese vestimentare ajung la o linie de sosire. Ale noastre sunt trase inapoi de la una. Procesul de distressing la atelierul din Constanta nu este despre fabricarea unei aparente imbatranite. Este despre indepartarea certitudinii de pe o suprafata - despre a face o piesa care a fost deja undeva.

Procesul incepe dupa ce constructia este completa. O piesa finisata, calcata si intacta, este punctul de plecare. De acolo lucram cu spalari chimice, dilutii de inalbitor, unelte abrazive si, in unele cazuri, flacara deschisa aplicata la o distanta controlata. Fiecare metoda produce o calitate diferita a deteriorarii. Inalbitorul deschide culoarea. Abraziunea indeparteaza fibra. Caldura comprima si parleste. Niciuna dintre acestea nu este interschimbabila.

Control in interiorul haosului

Dificultatea este calibrarea. Prea putin si efectul se citeste ca uzura accidentala. Prea mult si piesa devine o recuzita. Cautam o stare intre acesti doi poli - ceva care se citeste ca inevitabil mai degraba decat performat.

Testam pe mostre de material taiate din acelasi val ca seria de productie. Lotul de vopsea, densitatea tesaturii si tratamentul de finisare afecteaza toate felul in care o suprafata raspunde interventiei chimice sau fizice. Ce functioneaza pe un twill de bumbac de greutate medie va distruge un poplin mai lejer. Documentarea conteaza. Fiecare tehnica folosita intr-un anumit sezon este inregistrata cu rapoarte de concentratie, timpi de expunere si fotografii ale rezultatului.

Plasarea

Distressing-ul nu este aplicat uniform. Tratam zone specifice - puncte de stres la guler, la mansete, zone de contact natural si frecare. Logica este anatomica. O piesa care a fost purtata acumuleaza uzura acolo unde corpul intalneste materialul. Urmarim acea logica, nu o falsificam.